Pocăiţii, între mit şi realitate

O radiografie a contextului spiritual în care trăim!

            Cuvântul diabolos în limba greacă înseamnă acuzator, defăimător, calominiator şi este titlul atribuit lui Satan (în ebraică adversar, duşman). Titlul defineşte caracterul, lucrarea şi intenţiile lui împotriva Lui Dumnezeu, împotriva creaţiei Sale şi împotriva credincioşilor autentici.

Înainte de începuturile istoriei umane, a încercat să  submineze autoritatea  Lui Dumnezeu în ceruri (Isaia 14: 12-14).

La începutul istoriei L-a defăimat pe Dumnezeu în faţa omului, acuzându-L de intenţii obscure şi ascunderea adevărului (Genesa 3: 1-5).

Când Fiul Lui Dumnezeu s-a întrupat ca să ne mântuiască, L-a provocat direct să acţioneze într-un mod care să-L discrediteze ulterior (Matei 4: 3-11). A continuat apoi mereu prin oamenii pe care-i putea  manipula datorită  ipocriziei, ignoranţei şi intereselor egoiste să-L calomnieze pentru a-I discredita persoana şi lucrarea. Astfel, L-a numit înşelător (Matei 27: 63); mâncăcios şi băutor adică profitor şi lacom (Matei 11: 19a); un prieten  al vameşilor (consideraţi fără scrupule  şi fără frica Lui Dumnezeu)  şi al  păcătoşilor, adică din aceeaşi categorie şi valoare cu aceştia (Matei 11: 19b); L-a desemnat ca fiind un slujitor al Diavolului fiind împuternicit de acesta ca să lucreze ( Matei 9: 34; 12: 24-28); nebun (Marcu 3: 21); stăpânit de Diavol (Marcu 3: 22-30) sau având un demon (Ioan 7: 20; 8: 52); unul care duce poporul în rătăcire (Ioan 7: 12); unul care nu  este de la Dumnezeu  (Ioan 9: 16);  un om păcătos (Ioan 9: 24); un blasfemator (Matei 26: 65-66; Luca 5: 21; Ioan 10: 33).

Apostolii s-au confruntat la rândul lor cu aceeaşi adversitate diabolică. Satan urmărea să contureze o imagine extrem de negativă prin care să-i determine pe oameni să se îndepărteze de apostoli şi de lucrarea lor. Astfel, preoţii de la Templu şi Sanhedrinul şi-au făcut publică aversiunea faţă de apostolii care predicau Evanghelia Lui Cristos şi pocăinţa (Faptele ap. 2: 37-42; 3: 19; 4: 12; 5: 42; 17: 30-31;26: 17-20 etc.) ameninţându-i şi interzicându-le să  mai  vorbească oamenilor  (Faptele ap. 4: 1-22; 5: 17-33). Pavel a fost acuzat că şi-a trădat naţiunea, credinţa strămoşească  şi Sfântul Locaş al Închinării  (Faptele ap. 21: 28); Marele preot Anania a poruncit să fie lovit peste  gură  în mijlocul soborului preoţesc, aceasta sugerând o dezicere şi o stigmatizare oficială faţă de mesajul şi persoana apostolului Pavel care predica Evanghelia Lui Cristos şi pocăinţa (Faptele ap. 23: 1-5). L-au numit o ciumă şi unul care pune la cale revolte (Faptele ap. 24: 5) etc.

În secolele care au urmat, creştinii autentici care au îmbrăţişat cu adevărat  calea pocăinţei după modelul de viaţă oferit de Fiul Lui Dumnezeu, au fost acuzaţi nejustificat şi tendenţios de cele mai oribile  obiceiuri şi  atrocităţi  (crime, imoralitate, incest, prunc-ucideri, canibalism, slujitori ai Satanei etc.). Asupra lor s-au pus etichete murdare şi li s-au adus acuzaţii  oficiale din partea păgânilor dar şi din partea creştinilor  lumeşti în secolele  care au urmat. Astfel istoria consemnează persecuţiile diabolice prin care Satan încerca să sperie lumea. La început persecuţiile au fost orchestrate de păgâni pentru ca apoi, după ce creştinismul a devenit religia oficială a multor  state europene, creştinii lumeşti să-i întreacă pe păgâni în creativitate şi  râvnă, privind persecuţia, torturarea şi uciderea celor  dedicaţi Evangheliei. Acesta este cazul bine cunoscut al Inchiziţiei în spatele căreia se afla desigur  acelaşi Satan.

Astăzi, Satan continuă la fel de febril ca întotdeauna să-i discrediteze pe credincioşii autentici.

„Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”, Faptele ap. 17: 30. Este evident că  duşmanul  Său va folosi orice mijloace ca să descurajeze pe oameni să asculte şi să împlinească  această poruncă  dumnezeiască.  Aceleaşi metode de discreditare funcţionează şi astăzi. Este greu de crezut că miturile mai vechi menite să-i înfiereze pe pocăiţi încă sunt promovate conştient chiar de unii care se numesc creştini, fiind promovate  pe faţă prin mass-media, la nivel personal şi în anumite locaşuri de cult. Se profită din plin de ignoranţa cetăţeanului care nu este interesat să se informeze şi nici să citească Biblia. Aşa că cei mai mulţi nu înţeleg termenul pocăinţă. Faptul că numele de pocăit este asociat uneori cu persoane  sau  diverse grupări religioase care în fapt nu sunt ceea ce Dumnezeu porunceşte, nu înseamnă că ar trebui să întoarcem spatele Lui Dumnezeu şi poruncii Sale specifice. Nimeni nu renunţă la bani pe motivul că circulă şi bancnote false. De altfel, falsul şi imitarea autenticului însă fără conţinut este tot o strategie  diabolică menită să descurajeze interesul oamenilor pentru porunca divină a pocăinţei, să nu o înţeleagă sau să definească greşit conceptul.

Cuvântul pocăinţă traduce grecescul metanoia din NT şi implică o transformare gândirii, o înnoire a minţii sub influenţa Cuvântului Scripturilor  şi a Duhului Sfânt. Urmarea dobândirii noii mentalităţi este o nouă atitudine  în viaţă, un comportament nou, o viaţă nou trăită împreună cu Dumnezeu  şi pentru gloria Lui, cea mai curată şi mai pură modalitate de abordare a vieţii pe care istoria omenirii ar putea-o cunoaşte. De ce? Pentru că ne-a fost revelată prin Însăşi persoana Domnului şi Mântuitorului nostru  Isus Cristos. Este o trăire în dragoste pentru Dumnezeu şi oameni.

Desigur, ca întotdeauna şi la aproape orice nivel în societate, adevărul merge în paralel cu minciuna. Cei mai mulţi ştim că nu toţi cei care se declară pocăiţi sunt aşa cum se declară sau le-ar place să fie recunoscuţi de alţii. Din nefericire, sunt mulţi care trăiesc în păcat sau promovează o închinare care nu are nimic în comun cu închinarea pe care o vedem în Scripturi, de pildă la apostolul Pavel, la Petru sau ceilalţi ucenici. Vedem tot felul de extreme, manifestări anormale, practici oculte, debordări fanatice, manipulare psihologică şi spălarea creierului, credinţe şi proclamări nebiblice, însă toate se fac în Numele Lui Dumnezeu, adepţii acestor comunităţi se declară pocăiţi, evanghelici şi îşi numesc bisericile astfel sau se ascund sub umbrela vreunui cult sau altul creştin. Darurile spirituale şi slujirile biblice sunt sunt falsificate, folosite în moduri nedemne, ridicole. Prin aceasta Satan urmăreşte în mod evident să-i convingă pe oameni că darurile şi slujirile duhovniceşti, închinarea autentic creştină însoţită de bucurie, vigoare, dinamism, vitalitate trebuie respinse în favoarea ritualurilor sau a participării pasive. Cu toate acestea, pocăinţa poruncită de Dumnezeu rămâne valabilă, sfântă şi binecuvântată. Iar dacă există falsuri şi erori este o dovadă în plus că există şi pocăiţi autentici iar ei sunt poporul Lui Dumnezeu şi Biserica Lui Cristos!

Etichetele puse, poveştile care circulă pe seama pocăiţilor şi reminiscenţe ale propagandei din perioada comunistă existând încă în mentalitatea şi practicile unora, contrastează puternic cu realitatea descrisă mai sus de termenul metanoia aşa cum apare în NT şi de documentele istorice în cei 2000 de ani de creştinism. Recunoaştem aceeaşi strategie orchestrată de Satan pentru a intoxica conştiinţele celor care caută adevărul dar şi pe cele ale împotrivitorilor sau ale celor care caută motive prin care să-şi justifice refuzul de a asculta de porunca Lui Dumnezeu.  Iată câteva asemenea poveşti omniprezente în spaţiul nostru românesc şi nu numai:  (a) „Pocăiţii sunt împotriva învăţăturii, împotriva culturii  şi  deci  antiprogresişti”.  Cum se face atunci că prin şcoli o bună parte dintre copiii pocăiţilor sunt cei mai pregătiţi, apreciaţi, morali, premiaţi şi implicaţi? Cum se face că atât de mulţi intelectuali, cercetători şi savanţi contemporani sunt creştini pocăiţi. Lipsa de cunoaştere şi informaţie în acest sens nu este o scuză! (b) „Pocăiţii îi urăsc pe creştinii aparţinând altor denominaţii”. Pentru cine este adevărat aşa ceva cu siguranţă nu e pocăit, vezi mai sus ce înseamnă metanoia în NT. (c) „Pocăiţii îşi renegă credinţa strămoşească şi deci îşi trădează neamul”. Adevărul este exact invers: pocăiţii adevăraţi (vezi mai sus  metanoia) sunt o binecuvântare  pentru naţiune (Proverbe 11: 11; 14: 34). În privinţa credinţei strămoşeşti ea reprezintă  moştenirea  noastră culturală şi spirituală, dar în privinţa mântuirii, Dumnezeu pretinde credinţă biblică nu strămoşească aşa cum ne-a învăţat Isus Cristos (Matei 15: 1-14; Marcu 7: 5-13; Gal. 1: 13: 17).   (d) „Pocăiţii sunt înguşti în gândire şi vederi, ori oamenii ar trebui să fie mai liberi”. De fapt Cristos a declarat că cei care ascultă şi împlinesc cuvintele Sale sunt cu adevărat liberi, iar cei care păcătuiesc sunt robi ai păcatului, ei nefiind din Dumnezeu pentru că nu-i ascultă Cuvântul (Ioan 8: 31-47). Cine este oare liber cu adevărat, cel care este credincios partenerului de viaţă sau cel care-l înşeală? Cel care spune adevărul sau cel care trebuie să mintă? Cel care nu fură de nicăieri sau cel care fură? Cel care este corect totdeauna sau cel care înşeală? Cel care ascultând de Dumnezeu alege să se înfrâneze sau cel  care-şi urmează poftele trupeşti? Exemplele ar putea continua. (e) „Pocăiţii au ritualuri care implică imoralitatea, chiar incestul”. Deşi pentru mulţi pare o obtuzitate, asemenea opinii vechi de secole, sunt încă promovate fiind de obicei un demers tendenţios şi răutăcios. Vezi mai sus definirea pocăinţei biblice. (f) „Pocăiţii nu o cinstesc pe Maica Sfântă a Domnului nostru Isus Cristos”. Asta este o afirmaţi gratuită. Cum să nu o cinstim pe cea care L-a născut pe Fiul Lui Dumnezeu. Cum să nu recunoaştem calităţile caracterului ei. De fapt, este un model de puritate şi dedicare pentru toate femeile în mod specific şi pentru toţi credincioşi în general. Cine oare o cinsteşte mai mult, omul care-i urmează exemplul purităţi, dedicării şi ascultării în viaţa de zi cu zi sau omul care-i aduce cinstea în forma unui ritual dar apoi în viaţa cotidiană uită să-i urmeze exemplul de curăţie şi sfinţenie. (g) „Pocăiţii nu-i cinstesc pe sfinţii înaintaşi”. Rămâne valabil argumentul de mai sus. (h) “Pocăiţii s-au lepădat de cruce!”  Dimpotrivă, pocăiţii autentici îşi asumă crucea şi-L urmează pe Cristos. Crucea despre care vorbesc Mântuitorul şi Pavel înseamnă asumarea tuturor riscurilor, suferinţelor şi prigonirilor din partea lumii, datorită îmbrăţişării căii înguste a pocăinţei, calea Lui Cristos, Matei 10: 36-39; 16: 24; Marcu 8: 34-38.   (i)„Pocăiţii resping multe dintre obiceiurile şi învăţăturile statornicite prin Tradiţie”. Nu respingem  Tradiţia  dimpotrivă îi recunoaştem valoarea de document istoric. Totuşi nu putem accepta modalităţi de închinare sau orânduiri care nu sunt în armonie cu învăţătura Sfintelor Scripturi (Apoc. 22: 18-19). De altfel, se doreşte a fi o acuzaţie deosebit de gravă faptul că pocăiţii  autentici îşi fundamentează întreaga viaţă şi închinare doar pe textul Sfintelor Scripturi (!?!) interpretate contextual, istoric, literar, gramatical, doctrinar.  Altfel spus, unii înţeleg că aceia care iubesc Biblia şi o trăiesc în viaţa de zi cu zi aducându-I Lui Dumnezeu o închinare în dragoste şi ascultare de ceea ce El spune în Scripturi, sunt sortiţi pierzării veşnice !?!  (j) „Pocăiţii au o altă Biblie”. Oricine face o asemenea afirmaţie este în ignoranţă totală. Toate Bibliile din limbile moderne adică şi limba română, sunt traduceri la baza cărora se află manuscrisele greceşti şi ebraice precum şi ediţii ale altor traduceri recunoscute, realizate de echipe de specialişti în limbile clasice, biblice. Desigur, traducerile sunt nuanţate datorită fenomenelor de sinonimie şi de evoluţie a lexicului. Considerând aceste nuanţe precum şi dificultăţile pe care le ridică uneori textele în ebraică şi greacă, putem afirma că în general traducerile din limba română redau cu destul de mare fidelitate conţinuturile textelor manuscriselor. Pentru cei care au îndoieli sau doresc un studiu aprofundat, este util doar să compare Biblia pe care o deţin cu textele greceşti, LXX şi NT editat de UBS alături de textele ebraice TM şi unele MS de la Qumran. Astăzi există destule instrumente la dispoziţie pentru ca oricine este interesat să facă un astfel de exerciţiu.   

 Dar să revenim la definirea conceptului de pocăinţă în NT. Aşadar, de ce sunt atât de “periculoşi” pocăiţii? Pentru că urmăresc să trăiască  în viaţa cotidiană în armonie cu ceea ce pretind că ei cred de fapt şi anume, principiile, planurile şi  voia Lui Dumnezeu, revelate în Scripturi? Faptul că nu sunt de acord să-şi  însuşească modul de viaţă duplicitar al societăţii care tolerează foarte bine coexistarea paşnică între creştinism şi păcat, nu înseamnă că dacă au ales să umble pe calea pocăinţei şi a iubirii Lui Dumnezeu sunt un pericol pentru societate. Dimpotrivă, ceea ce distruge societate este tocmai păcatul îmbrăcat în haina creştinismului şi a religiozităţii, aceeaşi abordare păcătoasă care a cauzat căderea lui Israel (Isaia 1: 10-20; 3: 8-26; Rom. 2: 17-29; etc). Dumnezeu a declarat: „nu pot suferi adunarea de sărbătoare unită cu nelegiuirea” Isaia 1: 13, afirmând că urăşte asemenea dovadă de iresponsabilitate din partea celor care se consideră poporul Său. Este vorba despre  o trăire lumească în vieţuirea cotidiană combinată cu ceremoniile şi ritualurile creştineşti ocazionate de sărbători şi evenimente religioase. În România, acest adevăr trist este mai mult decât evident!

Porunca Scripturii vizavi de cuvintele profetice şi în principiu vizavi de orice afirmaţie care pretinde să fie acceptată şi crezută, este următoarea: „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” 1Tesaloniceni 5: 20-21. Conţinutul a ceea ce este „bun” trebuie să fie desigur în armonie cu standardul Lui Dumnezeu. Logica acestui sfat dumnezeiesc trebuie să ne determine să nu ne însuşim şi nici să promovăm opinii pe care nu le-am cercetat sau despre care nu suntem informaţi şi documentaţi suficient. Din nefericire, se pare că mai vechiul şi nebiblicul dicton „crede şi nu cerceta”, rămâne în continuare un fundament pe care mulţi aleg să construiască.

Pe de altă parte, fiecare este responsabil pentru sine să fie suficient de vigilent pentru a identifica pe falşii slujitori care-şi promovează cu îndârjire propriile valori în care adevărul este amestecat cu minciuna, iar Cuvântul dumnezeiesc este risipit într-o mare de învăţături omeneşti străine şi opuse Adevărului revelat în Scripturi. Despre ei Cristos Domnul ne-a  avertizat spunând: ”ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar în interior sunt lupi răpitori”.

Strategia lor este să discrediteze adevărul biblic proclamat curat şi fără adaosuri omeneşti, să ridiculizeze închinarea creştină autentică, să răspândească zvonuri false şi neadevăruri despre cei ce iubesc Cuvântul Lui Dumnezeu revelat în Scripturile Sfinte şi trăiesc în lumina învăţăturii lor. Desigur pot impresiona, manipula şi înşela prin elocinţă sau radicalism pe ce ignoranţi datorită necunoaşterii Evangheliei Lui Cristos şi a învăţăturilor sfinţilor apostoli. Fiecare avem dreptul, libertatea şi responsabilitatea să alegem de cine ascultăm şi pe cine urmăm: un om, o religie, o părere personală sau pe

                                                                        FIUL   LUI   DUMNEZEU   ISUS   CRISTOS !

                                                                                                                                                                                                                                             M. N.