Creştini nebuni !?

„… cine răspândeşte bârfelile este un nebun!”  Proverbe 10: 18b

       Bârfeala înseamnă vorbe răuvoitoare la adresa cuiva; faptul de a vorbi de rău, de a ponegri, de a defăima, de a calomnia, de a cleveti. (DEX)

       Bârfa nu implică în mod necesar neadevăruri, ci poate presupune o informaţie adevărată însă scopul ei este unul negativ: să denigreze, să  popularizeze detalii despre alții, să justifice atitudini personale, să rupă relaţii  sau din plăcerea de a vorbi despre alte persoane și problemele acestora.

      Nici creştinii care ascultă bârfele sau manifestă un interes morbid pentru a afla tot felul de detalii despre alţii, doar pentru a-şi  satisface  curiozitatea, nu sunt înţelepţi.

       Bârfa este finalizată doar atunci când există ambii poli: cel care o răspândeşte şi cel care o receptează! Internetul este probabil cea mai eficientă platformă contemporană

pentru cultivarea acestui obicei diabolic.

Unii o folosesc pentru a promova bârfele, iar alţii se delectează savurându-le.

De ce obicei diabolic? Pentru că diabolos i.e. diavol în limba greacă înseamnă calomniator, bârfitor, defăimător. Am putea vorbi despre dihotomia christianos-diabolos?

Lucrurile negative despre alţii pot fi abordate doar în situaţii specifice:

a) în prezenţa celui în cauză cu scopul de a soluţiona, corecta, cere socoteală, lămuri, etc.

b) dacă cei care discută aspectele negative din viaţa altora o fac pentru a le soluţiona şi pentru a oferi suport şi ajutor  persoanelor în  cauză.

c) dacă lucrurile sunt grave şi trebuie cunoscute pentru a-i proteja pe ceilalţi în situaţii cum ar fi: învăţături şi practici nebiblice  periculoase, obiceiuri păcătoase mascate sau făţişe,  atitudini sectare şi tendinţa de a le promova pentru a dezbina familii, Biserica, relaţiile, prieteniile, etc. Şi în cazuri de felul acesta informaţia trebuie să fie rezumată la strictul necesar, iar abordarea să fie duhovnicească şi fidelă Sfintelor Scripturi manifestând preocupare şi deschidere  pentru recuperarea celui vizat în cazul în care şi el ar dori acest lucru.

d) indiferent de situaţiile enunţate mai sus, informaţiile trebuie să fie absolut corecte acordând o atenţie deosebită interpretărilor, presupunerilor, conexiunilor sau opiniilor  personale. Nu suntem infailibili, nici omniscienţi, adeseori, nici cei mai calificaţi. De asemenea, principiile noastre la care ţinem nu sunt singurele corecte sau care pot fi acceptate de Dumnezeu.

       Substantivul un nebun traduce  ebraicul kesil şi aplicat dimensiunii religioase reflectă ideea de a trăi contrar principiilor  şi adevărurilor credinţei mărturisite. Un nebun este omul (fie el şi creştin) care în anumite contexte respinge de  fapt cerinţele  şi învăţăturile înţelepciunii dumnezeieşti, i.e. înţelepciunea revelată în Sfintele Scripturi. Un nebun este creştinul care în ciuda cunoşterii corecte a voii lui Dumnezeu şi a Cuvântului Bibliei acţionează fără să ţină seama de această cunoaştere.

Este o nebunie să cred că există Dumnezeu, să mărturisesc credinţa în El, să pretind că Lui mă închin, DAR  să trăiesc ca şi cum El nu există!

Este o nebunie să mă numeşti creştin în slujba Celui Prea Înalt,   DAR  să port uneori jugul Diavolului făcând ceea ce-l caracterizează pe el: bârfind, defăimând, calomniind, fie bucurându-mă şi fiind împlinit când alţii o fac în locul meu!

ATENŢIE deci, să nu fim creştini care se comportă ca nebunii !

                                                                                                                                               M. N.

 

Ori … , ori …

        PE CINE VOI URMA ÎN   2011   PE DUMNEZEU SAU PE  SATAN?

         Vă propun să medităm împreună la început de an, la provocarea lansată de Cristos prin afirmaţiile redactate în Ioan 8.

„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei;

Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi! v. 31-32 …

             La auzul acestor cuvinte, iudeii care-L ascultau au ripostat negând că ar fi robi şi au justificat această poziţie şi convingere arătând spre credinţa lor strămoşească şi spre descendenţa lor din Avraam.

Concluzia lor bazată pe aceste adevăruri, recunoscute de Cristos, este:   „n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu, veţi fi liberi?” v. 33.

              Dragi creştini, să nu repetăm şi noi eroarea lor, punându-ne speranţa în numele de creştin, tradiţia creştină, sfinţii noştri înaintaşi, legământul botezului sau  Biserica căreia îi aparţinem. Ce răspunde Cristos în faţa acestor justificări? Accentul mesajului Său are în vedere o cu totul altă dimnesiune a experienţei personale. Să-I auzim şi să-I înţelegem bine cuvintele afirmate:

„Adevărat, adevărat vă spun că oricine trăieşte în păcat, este rob păcatului”, v. 34.

     Vă propun să ne cercetăm personal fiecare. Sunt păcate şi legături păcătoase în viaţa mea de care realizez că nu pot scăpa oricât mă străduiesc? Experimentez cumva ciclul următor: păcătuire – simţăminte de vinovăţie –  mărturisire – un sentiment de bine şi uşurare, temporare – apoi din nou păcătuire, un ciclul dureros care se repetă de multă vreme? Dacă da, cuvintele Lui Cristos ar trebui să facă lumină în viaţa mea şi a ta: sunt / eşti rob al păcatului respectiv. 

Şi ascultaţi avertismentul Domnului pentru asemenea creştini: „robul nu rămâne pururea în casă; însă fiul rămâne pururea!” v. 35. Avem aici un avertisment teribil, pentru cei ce sunt în postura de robi şi anume, este o chestiune de timp până vor fi scoşi afară din casă!  Aşadar, nu teologia, doctrina, ceremoniile religioase sau implicarea personală în slujba religioasă reprezintă criteriul                  delimitării ci statutul de rob sau de fiu, adică CINE îmi conduce viaţa, CUI mă dau pe mine în ascultare şi urmare şi desigur, cine este TATĂL meu.

Replica Domnului Isus vizavi de descendenţa lor avraamică, a fost următoarea: „Dacă aţi fi copii ai lui Avram aţi face faptele lui Avraam. … Voi faceţi faptele tatălui vostru!” v. 39, 41. 

Cum ar trebui să auzim noi astăzi, noi care numim creştini de la numele Cristos? Aproximativ astfel: „Dacă sunteţi creştini aţi face faptele Lui Cristos!”

În orbirea lor religioasă au continuat să-şi susţină poziţia declarând: „avem un singur Tată, pe Dumnezeu”, v. 41.

Ce le răspunde Cristos? „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru M-aţi iubi şi pe Mine” … v. 42     şi „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele Lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi pentru că nu sunteţi din Dumnezeu!” v. 47.

Următoarele afirmaţii ar trebui să înspăimânte: „Voi faceţi faptele tatălui vostru” … v. 41  şi „Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru!” v. 44. Aşadar, potrivit Lui Cristos, orice robie păcătoasă, orice trăire deliberată în păcat, orice gratificare a poftelor trupeşti şi păcătoase de orice fel sunt un indiciu al influenţei şi stăpânirii satanice.

Ce-i de făcut? Perspectiva aceasta asupra experienţei este cutremurătoare. Ce se poate face?

Să-L ascultăm pe Cristos, singurul care ne poate spune adevărul în privinţa aceasta: „Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi!” v. 36.

Practic avem aici o invitaţie pentru oricine îşi dă seama că a ajuns robit de păcat. Singura soluţie este libertatea oferită de Cristos, Fiul Lui Dumnezeu Care are puterea şi autoritatea să elibereze de sub jugul satanei pe oricine vine sincer la El recunoscându-şi falimentul, robia în care a ajuns, mărturisind păcatele şi descoperind sau redescoperind calea pocăinţei autentice, nou testamentare, 1Ioan 1: 9. Acest verset nu resprezintă o formulă magică a iertării şi eliberării de vinovăţie. El trebuie înţeles în lumina întregii învăţături. De pildă în 2Cor. 7: 8-10 se afirmă direct că întristarea autentică cauzată de păcat conduce la pocăinţa mântuitoare. Desigur, eliberarea din robia păcatului şi de sub jugul satanei trebuie urmată de umplerea cu Duhul Sfânt în vederea călăuzirii în tot adevărul Lui Dumnezeu, Ioan 16: 13.

Plecând de la perspectiva de mai sus pe CINE voi urma în anul 2011 şi nu numai?

Pe Dumnezeu?     Pe Satan?     CUI mă voi dechide pentru a permite ca viaţa mea să fie influenţată şi marcată?     Lui Dumnezeu?     Lui Satan?    Felul cum voi trăi va demonstra fără cuvinte adevărata realitate. Sfânta Scriptură reprezintă oglinda care-mi poate reda imaginea corectă a ceea ce sunt.

Orice credincios responsabil va lua în serios cuvintele rostite de Cristos!  

Orice credincios iresponsabil le va trata superficial continuând să fie un creştin rob al păcatului!

                                                                          Ori …, Ori … !

Meditaţii biblice

07 IULIE-2010_Cuvantul lui Dumnezeu pentru astazi

7 IULIE 2010_SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI Vol 4

07 IULIE_SĂMÂNȚA BUNĂ_2010

08 AUGUST-2010_Cuvantul lui Dumnezeu pentru astazi

08 AUGUST 2010_SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI Vol 4

08 AUGUST_SĂMÂNȚA BUNĂ_2010

09 SEPTEMBRIE 2010 – Cuvantul lui Dumnezeu pentru astazi

9 SEPTEMBRIE 2010_SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI Vol 4

09 SEPTEMBRIE_SĂMÂNȚA BUNĂ_2010

Care este credinţa adevărată?

                              Credinţa adevărată, cum ştiu dacă o am?

– „Sunt atât de mulţi creştini diferiţi şi confesiuni religioase creştine în jur! Şi toţi se raportează la Biblie în mărturisirea lor. Mi-aş dori foarte mult să ştiu cine are dreptate, şi care este credinţa adevărată!”

Iată afirmaţii şi întrebări pe care mulţi le exprimă  astăzi şi  în lipsa  unui răspuns adecvat, continuă  mai departe  în aceeaşi  nebulozitate  şi confuzie. Să fie chiar atât de greu de aflat răspunsul? Cei mai mulţi s-au resemnat deja, nu mai fac nici un efort în sensul acesta, gândind  poate  că liderii creştinii ai confesiunilor cărora aparţin, ştiu ei ce spun şi ce fac, „doar este în joc chiar mântuirea lor şi a familiilor lor! Asta înseamnă că sunt responsabili! Aşa că mai bine ne vedem de viaţă noastră şi aşa destul de complicată, lăsându-i pe ei să afle răspunsurile şi adevărul, doar e meseria lor. Este mai simplu să gândească alţii în locul nostru şi noi să le încredinţăm grija pentru sufletele noastre şi ale copiilor noştri…”.

Unii au curajul să exprime deschis o astfel de perspectivă, alţii nici măcar nu-şi pun problema în nici un fel,  sfârşind  să meargă în cele din urmă pe aceeaşi drum.

Întrebarea, „care este credinţa adevărată?” este însă pertinentă şi ea trebuie pusă. Problema aceasta îşi găseşte rezolvarea numai dacă cel care pune întrebarea doreşte cu adevărat şi ajunge să şi afle răspunsul.

Am constat că uneori oamenii anticipează răspunsul motiv pentru care nu mai doresc să-l afle în mod concret. Dacă ar ajunge să cunoască adevărul, se tem că ar trebui să-şi schimbe radical viaţa şi ei de fapt nu doresc asta. Preferă un creştinism care să le ceară oricât şi orice dar nu să renunţe la ei înşişi în favoarea domniei Lui Cristos, Romani 10: 9; nu să se lepede de sine luându-şi crucea pentru a-L urma pe Cristos în mod permanent, Luca 9: 23, Ioan 12:26.  Cristos este bun când avem necazuri şi nevoie de iertare; Cristos este bun când avem nunţi, botezuri şi înmormântări; Cristos este bun în Biserică. Dar, în dimensiunea privată şi socială a vieţii personale, dorim şi ne place să ne descurcăm singuri. De fapt, puţini sunt interesaţi în mod real de Adevăr. De ce oare? Pentru că Adevărul Lui Dumnezeu este incomod pentru o trăire pe cont propriu, pentru un stil de viaţă lumesc.

Adevărul cere să intrăm pe poarta strâmtă şi să umblăm pe calea  îngustă,   Matei 7: 13-14.  Acest tip de abordare al vieţii îl vedem la Fiul Lui Dumnezeu,  Isus Cristos – Domnul şi Mântuitorul nostru, îl vedem de asemenea şi la apostoli.

Da, dar astăzi este notoriu, este absolut în regulă, un creştinism care-ţi permite să mergi pe calea largă. Pe aici încap toţi; şi bogaţi şi săraci; şi cu studii şi fără studii; şi morali şi imorali; şi corupţi şi integri; şi buni şi răi. Pe calea largă se poate şi cu Biserica şi cu lumea; şi cu păcatul şi cu virtutea; şi cu minciuna şi cu adevărul; şi familist şi libertin; şi religios prin ritualuri şi păgân prin fapte sau gânduri. Cristos Domnul avertizează însă asupra  destinului celor ce merg pe calea lată „lată este calea care care duce la pierire şi mulţi sunt cei care intră pe ea!” Este bine de notat câţi sunt cei care merg pe calea lată! 

Şi totuşi „care este credinţa adevărată?” Petru, marele apostol al Lui Cristos oferă un răspuns accesibil oricărui om: „credinţa de o  valoare  egală cu a noastră (a apostolilor, n.n.)! ”, sau „o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră”, 2Pet. 1: 1.  A avea  credinţa adevărată  înseamnă aşadar, a avea şi a practica credinţa pe care au avut-o şi au practicat-o  Petru şi  ceilalţi apostoli. În lumina acestei provocări, fiecare creştin responsabil ar trebui să-şi evalueze creştinismul său. De unde putem afla care a fost  credinţa   şi practica apostolică? În mod evident din textele pe care ei le-au redactat şi pe care astăzi noi le avem în Noul Testament. Dacă citim de pildă Evangheliile vom înţelege care au fost valorile fundamentale ale creştinismului apostolilor. Dacă citim epistolele lui Petru, ale lui Pavel, Iacov, Ioan, Iuda, ne vom forma o imagine de ansamblu asupra principiilor de viaţă, asupra convingerilor religioase pe care le-au avut apostolii şi asupra felului de a fi creştin al acestora. Având o astfel de perspectivă nu va fi deloc greu pentru cineva care chiar doreşte să ştie, care este adevărata credinţă. Fiecare ne putem  evalua  creştinismul  supunând-ne unui test, în cadrul căruia raportăm ceea ce ştim  despre  apostolii Domnului Isus Cristos la manifestările  noastre în calitate de creştini.

Aşadar, Petru, Pavel şi ceilalţi apostoli au crezut aceleaşi lucruri pe care eu le cred referitor la Dumnezeu Tatăl, la Domnul Isus Cristos Fiul Său, la Duhul Sfânt sau la Maria – Mama Domnului Isus;   referitor la moarte, la înviere, la felul în care sunt mântuiţi oamenii;   referitor la păcat, pocăinţă, sfinţenie….

Oare apostolii Domnului sau închinat Lui Dumnezeu cum mă închin eu?

Au practicat ritualurile pe care eu le practic?

S-au rugat ei aşa cum mă rog eu?

În calitatea lor de creştini, apostoli Domnului au vorbit cum vorbesc eu?

S-au comportat cum mă comport eu?

Au interacţionat cu ceilalţi oameni, prieteni sau duşmani, aşa cum interacţionez eu?

Au avut  aceeaşi atitudine  faţă de Sfintele Scripturi pe care o am eu? Câte din practicile  şi obiceiurile  mele „creştine” le văd şi la apostolii Domnului?

Şi dacă nu le văd, ba mai mult se pare că ele  contrazic învăţătura  apostolilor,  de ce le practic şi le consider creştine?

De ce este important să privim la apostoli? Pentru că este scris: „Amintiţi-vă de mai marii voştri care v-au spus Cuvântul Lui Dumnezeu! Uitaţi-vă la sfârşitul lor de viaţă şi urmaţi-le exemplul de credinţă!” Evrei 13: 7.

Astăzi, moda creştină este să-i cinstim pe mai marii  şi  înaintaşii  noştri  în credinţă, să ne lăudăm cu ei, chiar să facem apel la meritele  acestora  însă fără a se lua în seamă ultima afirmaţie din citatul biblic care cere urmarea exemplului lor de viaţă creştină.

De ce să ne comparăm credinţa cu cea pe care au avut-o apostolii? Pentru că apostolul Pavel scrie: „Ceea ce aţi învăţat, aţi primit, aţi auzit şi aţi văzut în mine, aceea să faceţi! Iar Dumnezeul păcii va fi cu voi.” Filipeni 4: 9.

Iată de ce trebuie să verific dacă ceea ce fac eu ca şi creştin, este ceea ce Pavel a făcut ca şi creştin!   Tot el afirmă,  „urmaţi exemplul meu, fraţilor, şi uitaţi-vă cu atenţie la cei care trăiesc după exemplul pe care vi l-am dat”, Filipeni 3: 17, sau „…aţi învăţat de la noi despre cum trebuie să umblaţi şi să-I fiţi plăcuţi Lui Dumnezeu…”, 1Tesaloniceni 4: 1.

Toate aceste afirmaţii ale sfinţilor apostoli şi multe altele asemenea lor ne invită să ne evaluăm credinţa creştină, să vedem dacă are aceeaşi  valoare şi acelaşi conţinut pe care a avut-o credinţa apostolilor, dacă este la fel de preţioasă. În ultimă instanţă, să vedem dacă avem sau nu avem  credinţa adevărată. Oare ce ar spune apostolii dacă le-ar fi îngăduit  să vină astăzi  prin Bisericile sau familiile noastre şi ar vedea ceea ce se crede, ceea ce se practică, cum trăiesc şi cum se închină oamenii?

                                                                                                   M. N.